Pe 19 august, în inima cercului polar, Suedia a scris încă o pagină de istorie arhitecturală și inginerească. Biserica din Kiruna, ridicată în 1912 și declarată la vremea ei cea mai frumoasă clădire din țară, a pornit la drum. Nu prin demolare și reconstrucție, ci printr-un proces spectaculos: a fost mutată întreagă, pe șine și platforme special concepute, pe o distanță de 5 kilometri.
Tehnologia ca punte între trecut și viitor
Mutarea nu a fost doar o demonstrație de forță, ci o lecție despre cum tehnologia poate salva patrimoniul. Vorbim despre o structură din lemn de 786 de tone, care a trebuit ridicată, stabilizată și transportată pe două trenuri de transport cu câte 28 de osii. Fiecare centimetru de drum a fost planificat în detaliu – peste 1.000 de ore de simulări și calcule – pentru ca edificiul să nu sufere fisuri sau deformări.
Acest tip de operațiune demonstrează cât de mult a evoluat relația dintre arhitectură și inginerie: astăzi, clădirile nu mai sunt doar statice, ancorate în pământ, ci pot deveni mobile, adaptabile, capabile să își continue viața într-un alt context urban.
Kiruna, orașul care se reinventează
Motivul mutării este la fel de fascinant ca procesul în sine. Orașul Kiruna se află deasupra celei mai mari mine subterane de minereu de fier din lume. Extinderea acesteia a impus mutarea centrului urban câțiva kilometri mai departe. În loc să piardă reperele istorice, autoritățile au ales să le mute – un gest curajos, care arată că dezvoltarea economică și protejarea identității pot coexista atunci când tehnologia e pusă în slujba comunității.
Ecouri în România: clădiri salvate pe șine
România are propriile povești spectaculoase despre clădiri mutate, unele petrecute în tăcere, altele devenite exemple de rezistență a patrimoniului. Dacă la Kiruna comunitatea a mutat biserica pentru a face loc progresului, la noi multe dintre aceste operațiuni au fost realizate în anii ’80, în perioada sistematizării urbane impuse de regimul comunist.
Biserica Mihai Vodă, București (1985)
Ctitorită de Mihai Viteazul la sfârșitul secolului al XVI-lea, această biserică reprezenta una dintre cele mai importante mărturii istorice din Capitală. Planurile urbane ale lui Ceaușescu amenințau însă cu demolarea lăcașului. Soluția găsită de inginerul Eugen Iordăchescu a fost ingenioasă: biserica a fost ridicată pe un schelet de beton armat, așezată pe șine și trasă 289 de metri, până în spatele unor blocuri. Mutarea a durat câteva săptămâni, iar la final, monumentul a supraviețuit, chiar dacă a fost ascuns privirilor, „înghesuit” între clădirile comuniste.
Schitul Maicilor, București (1982)
Un alt exemplu este Schitul Maicilor, o bijuterie arhitecturală din secolul al XVIII-lea. Pentru a fi salvat de la demolare, a fost translatat 245 de metri, prin aceeași metodă a „paharului de beton” concepută de Iordăchescu. Operațiunea a durat câteva zile și a fost realizată cu o precizie uimitoare, având în vedere tehnologia acelor vremuri.
Biserica Olari, Slatina (1994)
După 1990, metodele dezvoltate în perioada comunistă au continuat să fie folosite. Un exemplu este Biserica Olari din Slatina, care a fost mutată pe o distanță de 50 de metri pentru a fi ferită de lucrările de infrastructură. Deși mai puțin cunoscută decât cazurile din București, această mutare demonstrează că metoda a rămas o soluție viabilă și după căderea regimului.
Tehnologia lui Iordăchescu: „metoda paharului”
Un detaliu fascinant este tehnologia folosită în România. Inginerul Eugen Iordăchescu a dezvoltat un sistem unic la acea vreme, prin care clădirea era „încapsulată” într-un pahar de beton armat, ce îi oferea stabilitate structurală. Pe acest „pahar” erau montate role și șine, care permiteau translația clădirii cu o precizie de câțiva milimetri.
Peste 12 biserici și monumente au fost salvate în acest fel în București, inclusiv Biserica Sfântul Ioan Nou și Biserica Sfântul Gheorghe Capra. Aceste mutări nu doar că au păstrat patrimoniul, dar au demonstrat că ingineria poate deveni un aliat al arhitecturii chiar și în condiții politice și sociale dificile.
Arhitectura mobilă: un posibil viitor?
Privind spre viitor, aceste proiecte ridică o întrebare interesantă: ar putea deveni mobilitatea clădirilor o strategie urbanistică obișnuită? Într-o lume afectată de schimbări climatice, dezastre naturale și dezvoltări rapide, posibilitatea de a muta patrimoniul sau chiar zone întregi ale orașelor nu mai pare o utopie.
