În peisajul rural din România, unde multe clădiri istorice își pierd treptat funcțiunea și sensul, există și intervenții care aleg o direcție mai subtilă. Nu urmăresc să transforme radical, ci să recupereze. Proiectul de reabilitare a fostei școli din Tohani este unul dintre aceste exemple, în care arhitectura devine un instrument de continuitate, nu de înlocuire.

Ridicată în 1907, clădirea face parte din seria școlilor rurale construite în perioada reformelor educaționale inițiate sub coordonarea lui Spiru Haret. Acestea erau proiecte tip, gândite pentru a putea fi replicate ușor în sate și comune, dar adaptate în funcție de resursele și ambițiile locale. Școala din Tohani păstrează această logică: o fațadă simetrică, un acces central marcat și două volume laterale iluminate generos, care găzduiau sălile de clasă.

Arhitectura este una reținută, dar expresivă prin proporție și material. Zidăria portantă este realizată din piatră de calcar de Istrița, cu un parament exterior atent lucrat și un interior din bolovani tencuiți cu var. Fațadele sunt austere, animate doar de câteva elemente discrete, precum lezenele de colț sau arcele golurilor. Deasupra intrării, o placă de bazalt păstrează numele ctitorilor, o amprentă clară a originii și a intenției inițiale.

După 1989, clădirea a intrat într-un proces de degradare lentă, familiar pentru multe construcții din mediul rural. Odată cu depopularea satului, școala a fost abandonată, iar elementele sale au fost treptat pierdute. Ușile, tâmplăriile, dușumelele și sobele au dispărut, lăsând în urmă o structură expusă, dar încă puternică.

Intervenția realizată de biroul Abruptarhitectura pornește de la o intenție clară: păstrarea spiritului locului. Nu este vorba despre o restaurare strictă, dar nici despre o conversie care să ignore trecutul. Este mai degrabă un exercițiu de echilibru între memorie și utilizare contemporană.

Lucrările au vizat consolidarea zidăriilor și a planșeului, precum și refacerea șarpantei și a învelitorii în forma inițială. Dincolo de aceste intervenții necesare, decizia esențială a fost legată de organizarea spațiului interior.

Fostele săli de clasă au fost păstrate în forma lor inițială și transformate în două saloane ample. În locul unei compartimentări care ar fi fragmentat spațiul, s-a ales conservarea proporțiilor, a luminii și a acusticii. Este o decizie care privilegiază experiența spațiului în detrimentul unei eficiențe funcționale clasice.

Un salon este dedicat relaxării, lecturii și conversației, iar celălalt găzduiește zona de bucătărie și luat masa. Intervențiile sunt discrete, iar obiectele introduse nu încearcă să domine, ci să completeze. Spațiile nu sunt „amenajate” în sensul decorativ, ci reconfigurate într-un registru afectiv diferit, care păstrează o legătură subtilă cu funcțiunea inițială.

Zona de dormit este mutată în mansardă, o alegere care permite păstrarea intactă a parterului. Accesul se face printr-o scară amplasată aproape de axul central al clădirii, concepută ca o secvență de tranziție. Nu este doar un element funcțional, ci unul care construiește o experiență graduală, de trecere către un spațiu mai intim.

Întregul proiect evită gesturile spectaculoase. Nu există contraste puternice sau intervenții care să revendice atenția. În schimb, arhitectura este construită prin nuanțe, prin continuități și printr-o atenție constantă la ceea ce exista deja.

Rezultatul este o casă de oaspeți care nu își ascunde trecutul, ci îl integrează. O clădire în care memoria nu este doar păstrată, ci reinterpretată într-un mod discret și coerent.

Într-un context în care multe intervenții asupra patrimoniului rural oscilează între abandon și transformări radicale, proiectul din Tohani propune o alternativă matură. Arată că arhitectura poate construi viitor fără să șteargă trecutul.

Sursă: Igloo

Arhitectură: Abruptarhitectura  

Foto: Vlad Pătru