O clădire nu își dovedește calitatea în momentul în care proiectul este predat și nici măcar odată cu încheierea șantierului. Adevăratul test începe în utilizare, atunci când soluțiile gândite în faza de concept trebuie să răspundă unor nevoi reale, să permită întreținerea și adaptarea și să rămână performante într-un context care se va schimba inevitabil. Pentru proiectant, această perspectivă mută atenția dincolo de momentul construirii și aduce în prim-plan întregul ciclu de viață al investiției, de la primele decizii până la modul în care clădirea va funcționa peste zeci de ani.

Am discutat cu Alexandru Fulga, CEO Concrete&Design Solutions și președinte al Patronatului Proiectanților în Construcții din România, despre lecțiile pe care șantierul le întoarce către proiectare, importanța unei teme bine fundamentate și necesitatea de a anticipa încă din faza de concept adaptarea și extinderea viitoare a unei clădiri.

CDS are astăzi în portofoliu proiecte aflate în etape diferite, de la proiectare până la execuție și utilizare. Privind retrospectiv, care sunt cele mai importante lecții pe care un proiect ajuns în șantier le poate întoarce către echipa de proiectare și cum integrați aceste observații în proiectele următoare?

Un proiect nu se încheie, în realitate, în momentul în care documentația tehnică este predată. Trecerea în execuție este etapa în care soluțiile proiectate sunt confruntate cu condițiile reale din teren, iar această experiență oferă informații valoroase pentru proiectele următoare.

Una dintre cele mai importante lecții este că anticiparea trebuie să înceapă cât mai devreme. Problemele identificate și rezolvate în faza de proiectare au un impact mult mai redus decât cele descoperite în șantier, unde orice modificare poate afecta simultan costul, termenul și organizarea lucrărilor. De aceea, experiența din execuție ne ajută să înțelegem mai bine unde apar în mod repetat riscuri și ce aspecte trebuie analizate mai riguros încă din fazele incipiente.

Un alt element important este feedbackul primit din partea constructorilor, beneficiarilor și a echipelor implicate în asistența tehnică. Observațiile din timpul implementării ne permit să evaluăm nu doar corectitudinea unei soluții, ci și cât de ușor poate fi aceasta executată, întreținută și adaptată ulterior.

La CDS, aceste experiențe sunt transformate în know-how prin standardizarea progresivă a proceselor, actualizarea soluțiilor și a instrumentelor de lucru și transferul de experiență între echipe. BIM și mediile digitale contribuie, la rândul lor, la păstrarea și structurarea informației generate pe parcursul proiectelor.

În final, cred că unul dintre cele mai importante avantaje ale unei organizații cu un portofoliu divers este tocmai capacitatea de a învăța de la fiecare proiect. Experiența ne ajută să anticipăm mai bine riscurile, să comparăm soluțiile și să luăm decizii adaptate contextului fiecărei investiții. 

În proiectele complexe, tema inițială definește o mare parte din ceea ce urmează. Cât de bine sunt formulate astăzi temele de proiectare în România și care sunt consecințele unei teme insuficient dezvoltate asupra costurilor, termenelor și calității investiției?

Calitatea temelor de proiectare este destul de neuniformă și depinde foarte mult de tipul investiției, de experiența beneficiarului și de nivelul de maturitate al proiectului în momentul în care începe proiectarea.

Din acest motiv, la CDS acordăm o importanță foarte mare acestei etape și, în multe proiecte, sprijinim beneficiarul în clarificarea, dezvoltarea sau chiar elaborarea temei de proiectare. Este momentul în care trebuie definite cât mai precis funcțiunile, capacitățile, fluxurile, relațiile dintre spații, cerințele tehnice și de exploatare, dar și perspectivele de dezvoltare ulterioară ale investiției.

În cazul proiectelor complexe, tema nu poate fi tratată ca un document static. Pe măsură ce sunt analizate amplasamentul, condițiile urbanistice, infrastructura existentă, cerințele legislative și diferitele scenarii funcționale, anumite cerințe trebuie clarificate și corelate împreună cu beneficiarul.

O temă insuficient fundamentată transferă o serie de decizii către etapele următoare. Dacă aceste decizii apar după ce arhitectura, structura și instalațiile au fost deja dezvoltate, modificarea unei cerințe poate genera efecte în întregul proiect, cu implicații asupra costului și termenului.

De aceea, considerăm definirea temei ca fiind prima etapă reală a proiectării. Este momentul în care nevoile beneficiarului sunt transformate într-un set coerent de cerințe pe baza cărora poate fi construit conceptul

Spitale, aeroporturi, clădiri publice sau infrastructuri majore sunt proiectate pentru o durată lungă de viață, în timp ce tehnologia și nevoile utilizatorilor se schimbă mult mai rapid. Cum poate proiectarea de astăzi să lase suficient loc pentru transformările pe care încă nu le putem anticipa?

Cred că aici vorbim în primul rând despre anticipare și flexibilitate. Durata de viață a unei construcții este mult mai mare decât ciclul de viață al tehnologiilor, echipamentelor sau chiar al unor modele funcționale pe care le integrăm astăzi.

Nu putem anticipa cu precizie cum va funcționa un spital sau un aeroport peste 20 sau 30 de ani, dar putem anticipa faptul că va exista schimbare și putem crea premisele pentru ca această schimbare să poată fi absorbită de clădire.

Acest lucru influențează decizii importante încă din faza de concept: organizarea și dimensionarea spațiilor, trama structurală, accesibilitatea și distribuția instalațiilor, posibilitatea de înlocuire a echipamentelor, rezervele de capacitate și posibilitatea de reconfigurare a unor funcțiuni.

În același timp, pentru anumite tipuri de investiții analizăm încă de la început și posibilitatea unei extinderi viitoare. Aceasta trebuie corelată cu amplasarea clădirii pe teren, circulațiile, structura, infrastructura tehnică și etapele în care dezvoltarea ar putea fi realizată.

Flexibilitatea trebuie privită și din perspectiva întregului ciclu de viață al investiției. În acest sens, deciziile luate în etapa de proiectare au efecte mult dincolo de momentul finalizării construcției.

A proiecta pentru viitor înseamnă, din această perspectivă, să construiești suficientă flexibilitate în proiect pentru ca investiția să poată evolua fără ca fiecare schimbare majoră să presupună reconsiderarea întregului sistem.

Cât de devreme ar trebui analizată capacitatea unei clădiri de a fi adaptată, extinsă sau reconfigurată și în ce măsură flexibilitatea a devenit deja un criteriu real în proiectele pe care le dezvoltați?

Capacitatea de adaptare sau extindere trebuie analizată încă de la tema de proiectare și integrată în concept, pentru că multe dintre deciziile care o fac posibilă sunt decizii structurante pentru proiect.

Vorbim despre modul de ocupare a terenului, organizarea funcțională și a circulațiilor, trama și sistemul structural, poziționarea nucleelor, distribuția instalațiilor și a spațiilor tehnice, precum și despre rezervele necesare pentru dezvoltări ulterioare. Odată ce aceste elemente sunt fixate, posibilitatea de a introduce ulterior flexibilitate devine mult mai limitată.

În proiectele de sănătate, educație sau alte infrastructuri publice, analizăm încă din concept diferite scenarii de evoluție: ce funcțiuni pot fi reconfigurate, unde poate apărea o extindere, cum poate fi realizată aceasta și ce implicații are asupra structurii, instalațiilor, circulațiilor și funcționării ansamblului.

Flexibilitatea nu este, în acest sens, o caracteristică pe care o adăugăm proiectului ulterior, ci una dintre premisele care pot modela conceptul încă de la început.

Există o diferență importantă între o clădire bine proiectată pentru a fi construită și una bine proiectată pentru a fi utilizată și întreținută timp de decenii. Cum integrați în procesul de proiectare perspectiva celor care vor opera efectiv clădirea după finalizare?

Pentru CDS, modul în care va fi utilizată clădirea și soluțiile tehnice prin care aceasta va fi realizată sunt două premise care stau la baza proiectării. Proiectul se construiește prin corelarea permanentă a acestora cu cerințele legislative, condițiile urbanistice și particularitățile amplasamentului.

Înțelegerea modului real de funcționare a clădirii începe încă din etapa de fundamentare și de definire a temei. Analizăm fluxurile, relațiile dintre funcțiuni, modul de utilizare a spațiilor, accesul la echipamente și instalații, precum și condițiile necesare pentru operare și mentenanță.

În proiectele complexe, aceste aspecte influențează direct arhitectura și soluțiile inginerești. Într-un spital, de exemplu, organizarea spațială este strâns legată de fluxurile medicale, logistice și tehnice, de cerințele de igienă și de accesul pentru mentenanță. În alte tipuri de clădiri, relațiile sunt diferite, dar principiul rămâne același: soluția tehnică trebuie construită pornind de la modul în care clădirea va funcționa efectiv.

Din acest motiv, dialogul cu beneficiarul, utilizatorii și, atunci când este posibil, cu viitorul operator este important încă din fazele inițiale. El ne permite să transformăm cerințele de utilizare și exploatare în criterii concrete de proiectare.

O clădire bine proiectată trebuie să își păstreze coerența de la concept și execuție până la utilizarea și exploatarea ei în timp.

O parte importantă dintre costurile unei investiții apar după inaugurare, prin exploatare, mentenanță, reparații și eventuale adaptări. În ce măsură observați că beneficiarii încep să evalueze proiectele și prin prisma acestor costuri viitoare, nu doar a investiției inițiale?

Observăm o preocupare din ce în ce mai mare a beneficiarilor pentru costurile de exploatare și mentenanță, în special în cazul investițiilor cu consumuri importante și cu o durată lungă de utilizare, cum sunt clădirile de sănătate, educaționale sau infrastructura sportivă.

La CDS încercăm să introducem această perspectivă încă din etapele de fezabilitate și concept, când există posibilitatea reală de a compara variante și de a influența performanța viitoare a clădirii. Analizăm consumurile estimate, eficiența sistemelor, durabilitatea materialelor și echipamentelor, necesarul de mentenanță, accesibilitatea pentru intervenții și posibilitatea de înlocuire sau modernizare în timp.

Aceste criterii pot conduce la decizii diferite față de o analiză bazată exclusiv pe costul inițial. O soluție cu o investiție inițială mai redusă poate genera consumuri sau costuri de mentenanță mai mari, după cum o investiție suplimentară într-un anumit sistem poate produce economii semnificative pe durata de exploatare.

Costul investiției începe să fie analizat împreună cu costul de funcționare al clădirii, iar pentru proiectele publice de mari dimensiuni această abordare devine din ce în ce mai relevant.

Pentru proiectant, acest lucru înseamnă să poată fundamenta încă din fazele timpurii ale proiectului nu numai performanța tehnică a unei soluții, ci și implicațiile ei pe termen lung. Astfel, beneficiarul poate lua decizii în cunoștință de cauză, privind investiția din perspectiva întregului său ciclu de viață.

Experiența acumulată într-un portofoliu amplu poate conduce la proceduri și soluții deja validate, dar fiecare proiect are propriul context. Cum transformați experiența proiectelor anterioare în know-how reutilizabil fără ca acest lucru să ducă la standardizarea excesivă a soluțiilor?

Experiența acumulată trebuie să ne ajute să proiectăm mai bine și mai eficient. Fiecare proiect pornește de la un context diferit — amplasament, program funcțional, condiții urbanistice, cerințe ale beneficiarului, buget și constrângeri tehnice — iar soluția trebuie construită pornind de la aceste date.

La CDS, standardizarea o aplicăm în primul rând proceselor de proiectare și de control al calității: modul de structurare a informației, procedurile de coordonare între specialități, verificările, nomenclatoarele, standardele BIM, detaliile și soluțiile tehnice validate care pot constitui o bază de lucru.

Aceste instrumente ne permit să evităm reluarea unor probleme deja rezolvate și să transferăm experiența între proiecte și între echipe. În același timp, ele eliberează timp pentru ceea ce trebuie analizat și decis specific fiecărui proiect.

Standardizarea trebuie să creeze rigoare și predictibilitate în proces, fără să uniformizeze răspunsul arhitectural și tehnic. Experiența ne oferă o bază mai solidă de la care pornim; contextul este cel care determină soluția

Atunci când un proiect intră în execuție, teoria întâlnește inevitabil realitatea șantierului. Care sunt indicatorii care vă arată cel mai repede că un proiect a fost suficient de bine gândit și documentat în faza de proiectare?

Unul dintre cei mai relevanți indicatori este numărul și natura solicitărilor de optimizare, completare sau detaliere care vin din partea executantului după începerea lucrărilor.

Este firesc ca în execuție să existe solicitări de clarificare și situații care necesită adaptarea unor detalii la condițiile efective din teren. Diferența o face însă natura acestora. Dacă solicitările vizează în mod repetat completarea informației, rezolvarea unor necorelări între specialități sau reconsiderarea unor soluții care puteau fi dezvoltate anterior, atunci proiectul nu a ajuns în șantier la nivelul de maturitate necesar.

Un proiect bine pregătit oferă executantului informația necesară pentru punerea în operă: soluții clare, detalii suficiente, specificații complete și o bună coordonare între arhitectură, structură și instalații.

Un alt indicator important este stabilitatea soluției proiectate pe parcursul execuției. Cu cât intervențiile asupra proiectului sunt mai degrabă punctuale și determinate de condiții care nu puteau fi cunoscute anterior, decât de necesitatea de a completa sau reconfigura soluția, cu atât avem confirmarea unei documentații bine fundamentate.

În acest sens, șantierul este și o verificare foarte concretă a maturității proiectului: cât de mult din ceea ce trebuie construit a fost deja gândit, coordonat și documentat înainte de începerea execuției.

În cazul infrastructurilor critice, precum spitalele sau aeroporturile, clădirea trebuie să poată funcționa inclusiv în contexte neprevăzute. Cum se schimbă modul de proiectare atunci când continuitatea funcționării, redundanța și capacitatea de reacție devin cerințe esențiale ale investiției?

În cazul infrastructurilor critice, continuitatea funcționării este una dintre datele fundamentale ale proiectului. Pentru anumite funcțiuni și sisteme, cerințele privind redundanța, alimentarea de rezervă sau menținerea funcționării în condiții de avarie sunt stabilite prin reglementările tehnice aplicabile. La acestea se pot adăuga cerințe specifice ale beneficiarului, în funcție de modul de operare și de nivelul de continuitate pe care investiția trebuie să îl asigure.

Rolul proiectării este să integreze toate aceste cerințe într-un sistem coerent. Asta presupune identificarea funcțiunilor esențiale, analiza scenariilor de avarie și stabilirea modului în care diferitele sisteme pot continua să funcționeze atunci când o componentă devine indisponibilă.

Într-un spital, de exemplu, alimentarea cu energie electrică, gazele medicale, climatizarea anumitor spații sau sistemele de comunicații au niveluri diferite de criticitate și condiții specifice de continuitate. Normativul pentru construcții spitalicești prevede, între altele, surse de rezervă pentru alimentarea electrică și cerințe de continuitate pentru sistemele de fluide medicale. Într-un aeroport, aceeași abordare trebuie raportată la sistemele și fluxurile esențiale funcționării acestuia.

Aceste condiții au consecințe directe asupra proiectului: asupra organizării spațiilor tehnice, distribuției instalațiilor, separării traseelor, accesului pentru intervenții și modului în care diferitele zone pot fi izolate sau menținute în funcțiune.

Pentru infrastructurile critice, reziliența rezultă din corelarea cerințelor normative, a cerințelor operaționale ale beneficiarului și a soluțiilor de arhitectură și inginerie într-un concept unitar de funcționare. Proiectarea trebuie să țină cont atât de funcționarea normală, cât și de scenariile în care anumite sisteme devin temporar indisponibile.

Proiectele mari generează astăzi volume foarte importante de informații tehnice și operaționale. Dincolo de utilizarea BIM ca instrument de coordonare, cum poate fi valorificată informația acumulată într-un proiect pentru a fundamenta decizii mai bune în proiectele viitoare?

Un proiect complex generează foarte multă informație, dar valoarea acesteia depinde de capacitatea organizației de a o structura, analiza și transforma în experiență reutilizabilă.

Pentru noi, sunt relevante atât informațiile generate în proiectare, cât și cele care apar ulterior, în execuție: soluții tehnice care au funcționat bine, necorelări identificate, solicitări de clarificare sau optimizare venite din șantier, modificări apărute în execuție, dar și date privind costurile, cantitățile sau performanța diferitelor soluții.

Analizate în mod structurat, aceste informații ne permit să identificăm situații recurente, să îmbunătățim standardele și procedurile interne, să dezvoltăm biblioteci de soluții și detalii validate și să fundamentăm mai bine deciziile în proiectele următoare.

BIM și mediile digitale sunt importante pentru că permit structurarea și păstrarea coerentă a informației. Următorul pas este însă capacitatea de a interoga și valorifica această bază de cunoaștere. Aici vedem un potențial important pentru automatizare și inteligență artificială, mai ales în analiza unor volume mari de date și în identificarea unor tipare pe care experiența unui singur proiect nu le face întotdeauna vizibile.

Într-o companie cu un portofoliu amplu, cred că unul dintre cele mai valoroase active este tocmai această memorie tehnică acumulată în timp. Obiectivul este ca experiența să nu rămână exclusiv la nivelul oamenilor sau al echipei care a lucrat la un anumit proiect, ci să devină accesibilă organizației și să contribuie la proiectele următoare.

În acest fel, fiecare proiect devine și o sursă de informație pentru următorul, iar portofoliul se transformă treptat într-o bază de cunoaștere.

În multe proiecte, succesul este evaluat în momentul recepției. Din perspectiva unui proiectant, când considerați însă că poate fi evaluată cu adevărat calitatea unei clădiri: la finalizarea execuției sau abia după câțiva ani de utilizare? Și ce ar trebui măsurat pentru a avea un răspuns obiectiv?

Recepția este un moment important în parcursul unei investiții, însă calitatea unei clădiri poate fi evaluată cu adevărat după ce aceasta începe să fie utilizată, când putem compara premisele de proiectare cu modul în care spațiile și sistemele funcționează efectiv.

Există o serie de indicatori obiectivi: consumurile reale de energie, costurile și necesarul de mentenanță, comportarea sistemelor tehnice, gradul de utilizare a spațiilor sau intervențiile care devin necesare în exploatare.

Cred însă că evaluarea ar trebui să includă într-o măsură mult mai mare și experiența utilizatorului. În fond, proiectăm clădiri pentru oameni, iar modul în care aceștia percep și folosesc spațiul este o componentă importantă a calității proiectului. Ar fi valoros să știm dacă într-un spital spațiul contribuie la confortul pacientului și creează un mediu favorabil recuperării, dacă într-o școală susține învățarea și interacțiunea, dacă într-un cămin oferă condiții bune pentru odihnă, studiu și socializare sau dacă un spațiu destinat relaxării reușește într-adevăr să creeze starea pentru care a fost conceput.

La fel de important este să aflăm ce nu funcționează conform intenției inițiale: dacă anumite trasee sunt incomode, orientarea este dificilă, dacă lumina, acustica, materialele sau finisajele produc disconfort ori dacă unele spații sunt utilizate diferit față de scenariile pe care le-am anticipat.

O evaluare post-ocupare structurată ar putea aduce proiectantului informații extrem de valoroase. Ar permite compararea intenției de proiect cu experiența reală a utilizatorilor și transformarea acestor observații în know-how pentru proiectele următoare.

În final, calitatea unei clădiri se reflectă atât în performanța ei tehnică și operațională, cât și în felul în care spațiul este trăit de oamenii pentru care a fost proiectat.

Dacă privim proiectarea nu doar ca pe procesul prin care realizăm clădirile necesare astăzi, ci ca pe o responsabilitate față de următoarele decenii, care considerați că este decizia pe care proiectanții ar trebui să înceapă să o ia diferit chiar de acum?

Proiectarea va trebui să privească din ce în ce mai mult dincolo de momentul realizării investiției și să înțeleagă evoluția acesteia în timp.

Clădirile pe care le proiectăm astăzi vor funcționa zeci de ani, într-un context în care tehnologiile, cerințele de performanță și, mai ales, modul de utilizare se vor schimba. Nu putem anticipa toate aceste schimbări, dar putem proiecta pornind de la premisa că ele vor exista.

Din această perspectivă, valoarea proiectării stă în capacitatea de a înțelege relațiile dintre sisteme, de a anticipa transformarea și de a integra în deciziile de astăzi cerințele pe termen lung ale funcțiunii.

Acest lucru presupune o înțelegere tot mai profundă a relației dintre arhitectură, structură, instalații, tehnologie, exploatare și utilizator. Instrumentele digitale, BIM, automatizarea și inteligența artificială ne vor ajuta să gestionăm mai bine complexitatea și cantitatea de informație, însă experiența și capacitatea de analiză rămân esențiale pentru deciziile de proiectare și pentru asumarea consecințelor acestora pe termen lung.

Cred că aici se află și una dintre responsabilitățile importante ale proiectantului: să nu răspundă exclusiv cerințelor cunoscute astăzi, ci să creeze premisele pentru ca investiția să rămână relevantă și performantă în timp.

Cred că aici se află și una dintre responsabilitățile importante ale proiectantului: să nu răspundă exclusiv cerințelor cunoscute astăzi, ci să creeze premisele pentru ca investiția să rămână relevantă și performantă în timp.