Într-o lume aflată în continuă schimbare, arhitectura se află la o răscruce de drumuri. Între provocările climatice, urbanizarea accelerată și noile cerințe sociale, arhitecții sunt chemați să redefinească practicile tradiționale. Însă este nevoie de o revoluție sau doar de o ajustare a paradigmelor existente?

În luna aprilie, la Veneția, premiul anual Global Award for Sustainable Architecture™ a onorat arhitecți dedicați dezvoltării soluțiilor durabile în arhitectură și planificare urbană. Aceștia au acceptat să răspundă la întrebarea „Ar trebui arhitectura să inițieze o revoluție?”. Iată perspectivele lor:

Iyas Shahin și Wesam Al Asali de la IWLab (Siria):

„Este timpul pentru o schimbare radicală în practica arhitecturală.”

„Ideea unei revoluții în arhitectură ridică întrebări fundamentale: În ce scop? Pentru cine? Împotriva cui? Ce metode ar trebui folosite? Aceste întrebări scot în evidență probleme esențiale legate de putere, drepturi, justiție și responsabilitate în arhitectură, precum și impactul său asupra mediului.

Deși revoluția este un mijloc de schimbare, ea implică o varietate de tactici, de la negociere pașnică la confruntare. Prin natura sa, revoluția generează fricțiuni, opoziții și rezistență, dar, înainte de toate, este o schimbare de percepție.”

Marina Tabassum (Bangladesh):

„Arhitectura nu trebuie să inițieze o revoluție.”

„Arhitectura nu trebuie să inițieze o revoluție. Trebuie doar să se trezească din amnezia indusă de consumerism și să se realinieze cu valorile unei relații simbiotice cu natura.”

Andrés Jaque (Spania/SUA):

„Arhitectura este astăzi o formă de disidență împotriva sistemelor care eșuează.”

„Arhitectura nu înseamnă doar spațiu. Arhitectura înseamnă crearea de conexiuni, de togetherness, o coexistență mai amplă decât cea umană, o interacțiune între specii.

Arhitectura nu este doar despre clădiri, ci despre modul în care diferite entități – oameni, cărămizi, copaci, virusuri, aer, pietre – se infiltrează reciproc. Modernitatea este intersecția dintre extractivism, carbonizare, colonialitate, rasializare, patriarhat, antropocentrism, tehnocrație, militarizare și capitalism. Toate acestea se fisurează și eșuează.

Dar în aceste fisuri există viață; alte forme de existență sunt pe cale să apară din aceste rupturi. Arhitectura este astăzi o formă de disidență împotriva sistemelor care se destramă – nu o revoluție în sine, ci mai degrabă un mod de a face loc noilor forme de viață în mijlocul ruinelor lăsate de violență. Arhitectura este o realiniere trans-specii, o afirmare a ceea ce încă urmează să vină.”

Ciro Pirondi (Brazilia):

„Arhitectura, ca discurs asupra acțiunilor umanității, este întotdeauna în mișcare și revoluție.”

„Arhitectura, în calitate de discurs despre acțiunile umanității, este mereu în mișcare și revoluție. Memoria sa este discontinuă, schimbările sale sunt lente și, ca formă specifică de cunoaștere, aceste transformări reflectă evoluția civilizațiilor.

Tranziția de la spațiul exterior grecesc la spațiul interior roman a durat cinci secole. Coexistența dimensiunilor interioare și exterioare, împreună cu utilizarea oțelului și a sticlei, a început abia în secolul al XIX-lea, creând o viziune revoluționară asupra spațiului arhitectural.

În secolul XX, noua conștiință socială a populației urbane a generat alte necesități și noi imprevizibilități. Mișcările sociale și noul statut al femeilor în societate, alături de cele două Războaie Mondiale, au adus provocări semnificative pentru arhitectură și ocuparea terenurilor.

Din păcate, am avut mai multe eșecuri decât reușite. Arhitectura, al cărei discurs ar trebui să fie întotdeauna unul de construire a păcii (chiar dacă, în realitate, este distrusă în perioade de violență), nu a știut să proiecteze și să construiască spații armonioase.

Ne-am poluat râurile, am defrișat munții, am ars pădurile, distrugând civilizații care le ocupaseră cu mult înaintea noastră. Ne-am demolat propria moștenire.”

Sursa articolului: Constructing a sustainable future