Cu peste două decenii de experiență și un portofoliu recunoscut prin proiecte premiate, participări în competiții și selecții în bienale de arhitectură, TECTO Arhitectura și-a construit identitatea profesională în jurul unei abordări care îmbină rigoarea tehnică, cercetarea și atenția pentru calitatea spațiului construit.

Într-un context în care presiunea termenelor, a costurilor și a performanței devine tot mai mare, biroul continuă să promoveze o arhitectură bazată pe responsabilitate, colaborare interdisciplinară și valoare pe termen lung.

Am discutat cu Sergiu Cătălin Petrea, Managing Partner TECTO Arhitectura, Dr. Arhitect și Președinte OAR București, și cu Sabrina Ene-Butnariu, Managing Partner TECTO Arhitectura, Arhitect, Certified Passive House Designer și BIM Manager, despre transformările profesiei, relația dintre concept și implementare, rolul arhitectului în dezvoltarea orașelor și provocările unei piețe aflate într-o continuă accelerare.

TECTO activează de peste 20 de ani într-o piață care s-a schimbat radical ca ritm, scară și presiune economică. Care considerați că este astăzi cea mai mare diferență dintre arhitectura practicată acum și cea din perioada în care ați început activitatea?

Sergiu Catalin Petrea: Cea mai mare diferență este nivelul de complexitate. Acum 20 de ani, deși proiectarea avea provocările ei, numărul de variabile pe care trebuia să le gestionezi era mult mai redus. Între timp, materialele și sistemele constructive au evoluat enorm, cerințele privind eficiența energetică, sustenabilitatea, confortul și siguranța au crescut, iar tehnologia a adus atât oportunități, cât și noi responsabilități.

În același timp, accesul la informație a schimbat relația cu beneficiarul. Clienții sunt mult mai informați, ceea ce este un lucru bun, dar sunt și mai exigenți, compară soluții, solicită justificări și caută certitudini pentru aproape fiecare decizie. Astăzi nu mai este suficient să propui o soluție bună; trebuie să o argumentezi, să o verifici și să demonstrezi performanța ei.

Toate acestea înseamnă că volumul de coordonare, analiză și verificare a crescut considerabil. O locuință care acum 20 de ani putea fi proiectată în mod firesc într-un interval de 6–9 luni necesită astăzi un efort aproape dublu pentru a integra toate cerințele tehnice, energetice, economice și administrative. În esență, arhitectura a devenit mult mai sofisticată, iar rolul arhitectului este astăzi mai apropiat de cel al unui integrator de sisteme complexe decât de cel al unui simplu proiectant.

În ultimii ani, multe proiecte au devenit tot mai standardizate și orientate spre eficiență rapidă.
Cum mai poate un birou de arhitectură să păstreze identitate și coerență într-o piață dominată de dezvoltare accelerată?

Sabrina Ene-Butnariu: Identitatea unui birou de arhitectură nu se păstrează printr-o estetică recognoscibilă aplicată repetitiv, ci prin consecvența cu care acesta își formulează întrebările de proiect. Într-o piață în care eficiența este adesea înțeleasă ca reducere de timp, de cost sau de complexitate, riscul este ca arhitectura să fie împinsă spre soluții generice, ușor reproductibile, dar foarte sărace în raport cu locul, cu utilizatorul și cu durata de viață reală a clădirii.

Pentru noi, coerența vine dintr-un mod de lucru, nu dintr-o rețetă formală. Încercăm să păstrăm o continuitate între analiza contextului, performanța tehnică, logica spațiului și calitatea experienței pe care o va avea utilizatorul. Chiar și atunci când constrângerile sunt foarte ferme, există încă loc pentru decizii care pot da sens proiectului: felul în care clădirea se așază pe teren, lumina, proporțiile, raportul cu vecinătatea, materialitatea, flexibilitatea în timp.

Standardizarea nu este în sine un lucru negativ. Ea poate aduce rigoare, control și o anumită eficiență necesară. Problema apare când standardizarea devine substitut pentru gândirea critică și sacrifică sănătatea conceptului în favoarea unor proiecte en gros, ultraprocesate. Rolul biroului de arhitectură este tocmai acela de a negocia între ceea ce poate fi sistematizat și ceea ce trebuie să rămână specific. Identitatea se păstrează prin această capacitate de a nu confunda rapiditatea cu simplificarea excesivă care degenerează în sărăcie semantică.

TECTO are experiență atât în proiecte construite, cât și în competiții de arhitectură.
Cum vedeți diferența dintre libertatea de gândire dintr-un concurs și realitatea unui proiect care trebuie construit și optimizat financiar?

Sergiu Catalin Petrea: Nu am privit niciodată concursurile ca pe un exercițiu de imaginație fără constrângeri. Cele mai relevante competiții la care am participat au inclus încă de la început cerințe clare privind fezabilitatea tehnică, costurile și posibilitatea reală de implementare. Două exemple sunt concursul pentru campusul DSBU din București și proiectul Primei Clădiri Multi-Comfort din CLT de la Reci. În ambele cazuri, soluțiile au trebuit să răspundă simultan unor obiective arhitecturale ambițioase, unor ținte de performanță energetică și unor limite bugetare bine definite. Din acest motiv, diferența dintre un concurs și un proiect construit este, în opinia noastră, mai mică decât pare. Un proiect valoros trebuie să fie atât inspirațional, cât și realizabil.

Provocarea reală este să păstrăm creativitatea și capacitatea de inovare în condițiile presiunii generate de termene, bugete și coordonare tehnică. De aceea, alocăm constant timp pentru documentare, cercetare și dezbateri interne. Credem că ne regăsim într-una dintre ideile centrale din Smarter Faster Better de Charles Duhigg: performanța nu rezultă dintr-un efort continuu și neîntrerupt, ci din capacitatea de a construi procese și echipe care încurajează autonomia, învățarea și explorarea de soluții noi. În arhitectură, acest lucru înseamnă să cultivăm un mediu în care analiza, curiozitatea și schimbul de idei fac parte din activitatea de zi cu zi.

În fond, atât în competiții, cât și în proiectele construite, urmărim același obiectiv: să găsim soluții relevante, sustenabile, eficiente și realizabile. De aceea, pentru noi, cele mai bune proiecte apar atunci când creativitatea și rigoarea tehnică lucrează împreună.

Multe orașe din România trec printr-o dezvoltare intensă, dar nu întotdeauna coerentă.
Credeți că arhitectul mai are astăzi suficientă influență asupra calității spațiului urban sau deciziile sunt dictate în principal de logica dezvoltării comerciale?

Sergiu Catalin Petrea: Considerăm că fenomenul este mai complex decât o simplă opoziție între interesul public și logica dezvoltării comerciale. Orașele sunt rezultatul interacțiunii dintre factori multipli - economici, politici, sociali, legislativi și administrativi, iar fiecare dintre aceștia influențează modul în care se dezvoltă mediul construit.

În același timp, credem că arhitecții au ajuns să aibă o influență mai redusă decât ar fi necesar asupra direcției de dezvoltare a orașelor. Nu este doar o problemă românească. La nivel internațional se vorbește frecvent despre o criză a profesiei și despre pierderea relevanței arhitecturii în procesele care modelează societatea. De multe ori, arhitectul este chemat să rezolve o problemă deja definită de alții, nu să participe la formularea ei. Una dintre marile provocări ale profesiei este să își regăsească acest rol și să redevină un actor strategic în dezvoltarea orașelor, nu doar un furnizor de servicii tehnice. Pentru aceasta, trebuie să fim mai prezenți în dialogul public și în procesele de planificare care preced proiectarea propriu-zisă.

Calitatea spațiului urban nu depinde exclusiv de arhitectură, dar fără implicarea activă a arhitecților este dificil să construim orașe coerente și sustenabile. În multe privințe, am ajuns să proiectăm pentru indicatori, trafic și randamente economice, uitând uneori să proiectăm pentru oameni. Așa cum arată și Jan Gehl, adevărata provocare nu este să construim mai mult, ci să construim orașe în care oamenii să își dorească să trăiască, să se întâlnească și să participe la viața comunității.

În practica de zi cu zi, unde apar cele mai dificile compromisuri într-un proiect: în relația cu bugetul, cu reglementările sau cu implementarea efectivă din șantier?

Sergiu Catalin Petrea: În realitate, compromisurile apar în toate aceste zone și, de cele mai multe ori, sunt interconectate. Totuși, într-un context economic din ce în ce mai complex, bugetul este de departe constrângerea cu cel mai mare impact asupra unui proiect. Creșterea costurilor, volatilitatea pieței și presiunea asupra investițiilor influențează aproape toate deciziile de proiectare. Această realitate se reflectă și în etapa de șantier, unde nevoia de a respecta termenele, dificultățile de aprovizionare și schimbările inevitabile din execuție pun o presiune constantă asupra echipelor de proiectare. De multe ori, succesul unui proiect depinde de capacitatea de a găsi rapid soluții viabile, fără a compromite calitatea, performanța sau conceptul inițial.

Reglementările reprezintă și ele o provocare, însă observăm un progres constant în ultimii ani. Problemele apar mai ales din lipsa unei coordonări suficiente între diferitele norme, proceduri și autorități implicate. În multe situații, dificultatea nu este existența regulilor în sine, ci suprapunerea lor și interpretările diferite care pot apărea pe parcurs.

În final, rolul arhitectului este tocmai acela de a găsi echilibrul între toate aceste constrângeri. Un proiect reușit este cel în care compromisurile sunt gestionate inteligent, fără a pierde din vedere obiectivele esențiale ale investiției.

Cum s-a schimbat relația beneficiarilor cu arhitectura în ultimii ani?
Observați o maturizare reală a pieței sau există încă o diferență mare între discursul despre calitate și disponibilitatea de a investi în ea?

Sergiu Catalin Petrea: Observăm fără îndoială o maturizare a pieței față de acum 15–20 de ani. Beneficiarii sunt mult mai informați, vin pregătiți, au obiective clare, apelează frecvent la consultanți și project manageri, formulează teme de proiectare mai bine structurate și urmăresc indicatori de performanță încă din fazele incipiente ale proiectului. În general, există o înțelegere mult mai bună a procesului de proiectare și a complexității unei investiții.

În ceea ce privește raportul dintre calitate și disponibilitatea de a investi în ea, considerăm că există încă loc de îmbunătățire. Soluțiile cu adevărat performante presupun, de cele mai multe ori, un angajament financiar inițial mai mare, chiar dacă generează beneficii pe termen lung prin costuri reduse de operare, confort sporit și o durată de viață mai mare a clădirii. Cerințele nZEB și, mai recent, obiectivele ZEB au ridicat semnificativ standardul minim de calitate al construcțiilor. În același timp, ele au contribuit la educarea pieței, ajutând beneficiarii să înțeleagă mai bine de ce anumite soluții costă mai mult și ce valoare aduc în schimb. Astăzi vedem mai des discuții despre performanță, eficiență energetică și costul pe ciclul de viață al clădirii, nu doar despre costul inițial al investiției, ceea ce reprezintă un semn clar de maturizare a pieței.

TECTO a fost implicat în proiecte premiate și selectate constant în bienale și concursuri de arhitectură. Cât de importantă este astăzi validarea profesională într-o piață în care vizibilitatea este influențată tot mai mult de imagine și comunicare?

Sabrina Ene-Butnariu: Validarea profesională rămâne importantă tocmai pentru că trăim într-un context în care generarea de conținut este facilă și suprasaturarea cu imagini seducătoare poate masca uneori lipsa unei consistențe reale proiectelor prezentate. Deși nu privim premiile, selecțiile în bienale sau rezultatele în concursuri ca scopuri în sine, le apreciem rolul de filtru profesional. 

În același timp, ar trebui păstrată o anumită prudență. Nu orice proiect valoros este vizibil și nu orice proiect vizibil este valoros. Sunt proiecte discrete, cu o miză tehnică, socială sau semantică foarte importantă, care nu ajung neapărat în circuitul premiilor. Pentru un birou, validarea profesională este sănătoasă atunci când nu înlocuiește propriul sistem critic, ci îl completează. Ea poate confirma o direcție, dar nu ar trebui să devină criteriul principal după care se construiește o practică. Desigur, nu ascundem satisfacția profesioanlă pe care ne-au adus-o premiile din cadrul competițiilor de arhitectură. Dar satisfacția cea mai profundă vine dintr-o validare mai puțin spectaculoasă și mai greu de fotografiat: aceea a oamenilor care folosesc efectiv clădirile pe care le-am proiectat. În timp, ei sunt cei care dau cu adevărat greutate portofoliului TECTO. 

Pentru noi, faptul că o mare parte dintre proiectele biroului au venit organic, din vorbă în vorbă, prin relatările beneficiarilor, ale utilizatorilor sau ale celor care au intrat în contact direct cu spațiile noastre, este o formă de validare foarte importantă. Nu este o vizibilitate sonoră, construită prin expunere continuă pe social media, ci una mai lentă, mai discretă și poate mai solidă, pentru că se bazează pe experiențe reale, la scară umană.

Într-o industrie în care termenele devin tot mai scurte, cum poate fi protejat timpul necesar reflecției și dezvoltării unei idei arhitecturale solide?

Sabrina Ene-Butnariu: Timpul de reflecție trebuie protejat încă de la începutul relației cu beneficiarul, nu recuperat ulterior, când proiectul a intrat deja într-o logică a urgenței. De foarte multe ori, ceea ce pare a fi economie de timp în fazele inițiale se transformă în pierdere de timp, costuri suplimentare și decizii compromise în fazele următoare.

O idee arhitecturală solidă nu apare neapărat dintr-un timp foarte lung, ci dintr-un timp corect structurat. Este nevoie de un moment de analiză, de verificare a ipotezelor, de comparare a scenariilor și de înțelegere a limitelor reale ale proiectului. Dacă aceste etape sunt tratate superficial, proiectul poate avansa formal, dar rămâne fragil în esență.

Una dintre responsabilitățile biroului de arhitectură este să explice mai bine valoarea acestor etape aparent invizibile. Beneficiarul vede mai ușor un plan, o imagine sau o randare, dar nu vede întotdeauna numărul de decizii care au făcut posibilă acea soluție. Reflecția nu este un lux intelectual, ci o formă de prevenție. Ea reduce riscul unor erori, al unor modificări târzii și al unei arhitecturi care răspunde doar conjunctural, nu durabil.

Tot mai multe birouri încearcă să funcționeze interdisciplinar și să integreze arhitectura, designul, tehnologia și managementul de proiect. Cum vedeți evoluția acestui model și cât de importantă devine astăzi colaborarea dintre specialități?

Sabrina Ene-Butnariu: Colaborarea interdisciplinară nu mai este o opțiune, ci o condiție a proiectării contemporane. Complexitatea actuală a construcțiilor, cerințele de performanță energetică, normele, costurile, tehnologiile și așteptările beneficiarilor nu mai pot fi gestionate coerent de un singur tip de expertiză.

Totuși, interdisciplinaritatea reală nu înseamnă doar alăturarea unor specialități într-un proces. Nu este suficient ca arhitectul, inginerul, consultantul de cost, specialistul în sustenabilitate sau managerul de proiect să intervină succesiv, fiecare în etapa lui. Valoarea apare atunci când aceste competențe se întâlnesc suficient de devreme încât să influențeze deciziile esențiale ale proiectului.

Pentru arhitectură, această colaborare aduce cu sine responsabilități suplimentare, pentru că obligă proiectul să fie testat permanent. Dar tocmai această testare îl face mai matur. Un proiect bun astăzi nu mai poate fi doar expresiv; trebuie să fie coerent tehnic, sustenabil, fezabil economic, adaptabil și bine coordonat. În acest sens, rolul arhitectului nu mai poate fi acela al unui creator izolat, care impune o viziune unilaterală, ci mai degrabă al unui integrator capabil să confrunte logici diferite, păstrând în același timp responsabilitatea pentru calitatea spațiului și a ideii arhitecturale.

Există proiecte care arată foarte bine în faza de concept, dar își pierd din calitate în execuție.
Care sunt cele mai frecvente probleme pe care le observați în tranziția dintre proiectare și implementare?

Sabrina Ene-Butnariu: Una dintre cele mai frecvente probleme este ruptura dintre ambiția conceptului și mecanismele concrete prin care acesta trebuie realizat. Un proiect poate fi foarte convingător în faza de imagine, dar dacă nu are în spate o structură tehnică riguroasă, o coordonare atentă și o înțelegere realistă a bugetului, calitatea lui devine vulnerabilă.

De multe ori, degradarea începe prin decizii aparent minore: schimbarea unor materiale fără o evaluare completă, simplificarea unor detalii, comprimarea timpului de execuție, lipsa unei comunicări clare între proiectanți și constructori sau absența unei urmăriri consecvente de șantier. Fiecare dintre aceste decizii poate părea gestionabilă separat, dar împreună pot modifica substanțial proiectul.

Mai există și o problemă de cultură a implementării. În mod ideal, execuția ar trebui să fie continuarea firească a proiectării, nu o etapă în care proiectul este reinterpretat sub presiunea costurilor și a termenelor. Pentru ca un concept să supraviețuiască șantierului, el trebuie să fie suficient de clar, suficient de bine documentat și suficient de robust încât să poată absorbi inevitabilele ajustări fără să își piardă sensul. Calitatea finală nu se obține doar printr-o idee bună, ci prin consecvența cu care acea idee poate fi apărată până la final.

Cum vedeți evoluția arhitecturii din România în raport cu piețele europene?
Există o apropiere reală de standardele occidentale sau încă funcționăm într-un context foarte diferit?

Sergiu Catalin Petrea: Credem că arhitectura din România s-a apropiat semnificativ de standardele europene în ultimele două decenii. Astăzi avem acces la aceleași tehnologii, materiale și instrumente de proiectare, iar multe proiecte realizate aici pot concura fără probleme din perspectiva calității, performanței energetice și inovării. Experiența TECTO în proiecte dezvoltate în afara țării ne-a confirmat această realitate. Am constatat că metodele de lucru, nivelul tehnic al proiectării și capacitatea de integrare a cerințelor complexe sunt perfect comparabile cu cele întâlnite în alte piețe europene. Din punct de vedere profesional, sincronizarea este deja o realitate.

În același timp, continuăm să funcționăm într-un context administrativ și instituțional diferit. Procesul de avizare și autorizare rămâne adesea imprevizibil, iar colaborarea dintre actorii implicați în dezvoltarea orașelor poate fi îmbunătățită. Observăm însă o convergență clară în ceea ce privește cerințele de performanță, cum sunt normele de performanță energetică și obiectivele de decarbonizare care au un limbaj comun la nivel european, iar beneficiarii sunt tot mai atenți la eficiență energetică, sustenabilitate și costul pe ciclul de viață al clădirilor.

Poate că principala diferență nu mai este una de competență profesională, ci de maturitate a sistemului în care arhitectura se desfășoară. Avem profesioniști și proiecte la nivel european; provocarea este să construim un cadru administrativ și instituțional pe măsura lor.

Privind spre următorii ani, ce tip de arhitectură credeți că va rămâne relevantă într-o piață aflată sub presiunea vitezei, a costurilor și a schimbărilor sociale continue? Și cum vedeți poziționarea TECTO Arhitectura în această transformare?

Sabrina Ene-Butnariu: Cel mai probabil va rămâne relevantă arhitectura care reușește să își depășească condiția de produs imediat și să răspundă unor nevoi pe termen lung. Din păcate multe construcții pică în capcana compromisurilor și al sacrificării unor parametrii relevanți din proiect pe altarul livrării rapide și ultra simplificării. Iar externalitățile generate sunt suportate de oraș, pentru că aceste clădiri rămân în spațiul urban, în peisaj și în viața oamenilor mult după ce presiunile inițiale ale proiectului s-au consumat.

Pentru a rămâne relevante, proiectele trebuie să fie capabile să răspundă unor interogări succesive legate de vocabularul estetic, de performanța energetică, de flexibilitatea funcțională, de responsabilitatea față de resurse și de etica socială. Arhitectura de calitate își calibrează ambiția în raport cu durata, cu întreținerea, cu adaptabilitatea și cu impactul real asupra mediului construit.

Pentru TECTO, această direcție nu este nouă, ci reprezintă o continuitate a preocupărilor pe care le-am avut în ultimii ani. Ne interesează arhitectura în care rigoarea tehnică și calitatea spațiului nu sunt tratate separat, ci ca părți ale aceluiași demers, integrate într-o viziune holistică. Credem că poziționarea noastră trebuie să rămână una critică și aplicată: să nu alergăm după fiecare schimbare de discurs, dar să fim suficient de atenți la transformările reale ale societății, ale tehnologiei și ale mediului construit. Într-o perioadă în care piața cere rapiditate, rolul nostru este să construim, pe cât posibil, argumente pentru durabilitate, coerență, responsabilitate și calitate semnatică.